Cand vine ploaia

O ploaie lenesa incepuse sa cada cand sosisera in parcarea din fata casei. O asemenea dupa amiaza, cu vreme proasta era o binecuvantare pentru proprietarii acestei case.

Nu parea sa fie inceputul unei ploi tipice, ci mai curand o aversa scurta de vara. Mii de albatrosi se roteau pe cer, umpland aerul cu tipetele lor. Isi cautau adaposturi pe sub acoperisuri si cosuri. Pietrele cu care erau pavat drumul erau deja ude de la ploaie si alunecoase.

Nu era de mirare in aceasta parte a tarii, unde schimbarile bruste de vreme ii obligau deseori pe vilegiaturisti sa-si schimbe radical planurile cu privire la modul de petrecere a timpului. Atunci cand soarele stralucea, puteau fi vazuti locuitorii prin sat, facand fotografii la tot ce era frumos prin preajma. Insa ploaia le provoca ca de obicei, o nevoie urgenta de a-si incerca norocul la tot felul de jocuri mecanice, o foame brusca pentru ceva apetisant, sau o salata de creveti, sau o sete la fel de brusca pentru o halba de bere.

Carciuma de vizavi era mereu intesata de turisti vioi care isi gasisera un adapost pentru ploaie, sau pentru o consumatie serioasa. Acesti turisti se simteau foarte bine aici, si cand trebuiau sa plece parca nu se mai indura, atat de mult le placea aici.

Afara continua sa ploua, o ploaie usoara. Mai erau cateva ore bune pana sa se intunece, dar pe cealalta parte a strazii se aprinsera deja luminile.  Deasupra lor, ultimile pete albastre pe cer fusesera acoperite, totul era de culoarea plumbului. Nimeni nu putea premedita un astfel de timp, era totul intetosat.

Dintr-o curte mare tasni un caine zgribulit, alerga intr-acolo cu salturi mari, latrand vesel, parca mirosind ploaia care il uda, dar fara sa arate nici urma de frica.

Desi cerul era intunecat, departe soarele aparu brusc printr-o spartura de nori, luminand apa ca un spot auriu. Dar nu dura decat cateva clipe. Nici un om nu s-ar fi lasat pacalit de aceasta frumusete trecatoare.

 

  •  
  •  
  •  
  •   
  •  

Leave a Reply