O iubire mare

Spunea cineva odata ca dupa o iubire mare si dupa un naufragiu nimeni nu mai e in stare sa vorbeasca. Printru-un fel de naufragiu a trecut si Ema, pe marea vietii. La inceput, vantul a fost de partea ei, soarele era bun si cald, dar pe neanuntate a venit si furtuna cea rea. 

Fericirea, daca nu se strica de la sine, ti-o strica destinul! Mana ascunsa care le face si le desface pe toate.

Colinda lumea in lung si-n lat cu Emil. Stiau toti muntii, plajele mai putin accesibile, vaile ascunse de ochii oamenilor, uneori se aventurau chiar si pe marginea prapastiilor. Intotdeauna asigurati! Le placea la nebunie sa calatoreasca, cel putin de doua ori pe luna, plecau din oras cu scopul acesta. Singurul lucru care ii impiedica era vremea. Dar nu se plictiseau nici atunci: gaseau suficiente de facut in cuibusorul lor inchiriat.

Insa in ultima perioada Emil slabea vazand cu ochii. Imediat l-a sfatuit sa isi faca un set de analize, nici pomeneala. Nu a vrut sa auda de asa ceva, dar nu a putut scapa de ea. Ii gasise o anemie foarte serioasa. Adevarul ca muncea aproape nonstop, mancare putina. Tocmai din acest motiv se ambitionau sa calatoreasca cat mai mult la aer curat, sperau ca asa isi va reveni.

Urau spitalele, urau oameni care se plangeau daca sufereau de o banala raceala.  In ultima vreme plecau in excursii cu diversi amici. Si de fiecare data se nimerea printre ei cineva care tragea grupul in jos din cauza lamentarilor. Atunci a avut Emil o criza, se ingalbenise tot la fata si i se intunecase privirea. Norocul lor ca nu au mai urcat. Imediat s-au dus la primul spital, i-au facut repede analize, perfuzii… si imediat l-au pus pe picioare.

Din sperietura asta a reusit sa se lase si de fumat.

 

  •  
  •  
  •  
  •   
  •  

Leave a Reply