Calutul

Calul suia, din greu, dealul. Nadusise. Mustele il necajeau, iar zabala ii ardea gura. Dadea mereu din cap sa-si largeasca dirlogii, pana ce calaretul ii lasa cu totul slobozi. Acum mergea cu capul in pamant, cu coama imprastiata in tot lungul gatului, cu buza de jos spanzurand, cu mijlocul frint. De sus cadeau intr-una razele soarelui ce-i strabateau prin par si-i basicau pielea. Dealul se urca rotunjit, ca un san, iar marginile lui se pravaleau repezi, scufundate, acoperite de alunisuri. Unde si unde, cate un stejar se ridica din fundul prapastiei, deodata, manios parca, dar varful lui ramanea mai jos de inaltimea soselei albe, ca un drum de moara. Calutul se opri cateva clipe, sufla puternic, apoi o smucitura a fraului il sili iar sa porneasca. In sfarsit, mai facu cei cativa pasi se ajunse in varful dealului. Calutul ridica putin capul. Drumul se intindea neted, scoborand prin mijlocul padurii, care incepea sa se arate mai deasa, mai batrana.

Deodata, rasarita ca din pamant, o trasura trasa de doi cai mari, negri, zbura pe langa el. Calutul de abia putu sa prinda scanteirea tintelor de argint in car erau batute hamurile.
Trecerea celor doi telegari ii dadu si mai mare putere. Apoi targul se arata din ce in ce, si calutul, intrezari parca grajdul mic unde il astepta ieslea cu fanul proaspat.
Era racoare, nu se gasea macar o ferastruica prin care sa bata caldura, cat de cat. In fata lui, i se paru ca se ridica deodata, in fund, o iesle mare- mare, in care un cal, doi, o suta, mananca starsnic din iarba coapta, si ca, pentru el, e un locusor mic, deoparte. O sa incapa tocmai bine.

  •  
  •  
  •  
  •   
  •  

Leave a Reply