Luptatorii

Soarta se vede ca-i menise asa: sa fie vecini si sa fie dusmani. Si amandoi cocosi frumosi.
Unul negru, cu toate lucirile pe care negrul le poate da in mangaierea luminii. Gulerul si penele subtiri, moi ca matasea, ce-i atarnau de pe spate spre pinteni, bateau in verde ca fierea. Aripile, negru- aspru, ca mangalul. Pieptul luciu, cu ape taioase, uneori sure, ca otelul. Si penele lungi, mladioase si intoarse ca niste arcuri, ale cozii, cu sclipiri albastrii, ce se stingeau indata. Numai deasupra capului cu ochii melinistiti ca niste gaze, creasta plecata, strengareste, rosie, aprinsa ca para focului.
Celalalt alb. Alb pieptul, cu unde brumate, ca argintul odoarelor vechi; albe aripile, un alb moale, ca al omatului de curand cazut; alb gulerul, cu varfurile penelor putin galbui, ca suflate cu aur, alba coada bogata-n pene, usoara, rasfirata.
Nu se puteau suferi; isi aruncau priviri taioase printre sparturile gardului, fiecare se silea sa trambiteze mai inainte zorii zilei. Si totusi prilejul nu-i adusese inca fata-n fata, sa se masoare.
Dar, intr-o zi s-au oprit fata-n fata, cu gaturile intinse, cu penele gulelor zbarlite, cu aripile putin desfacute si date-napoi. Cel negru batu o data din pinteni si se lovira piep in piept, apoi se dezlipira repede si, cu capetele pe spate, se avantara din nou, prinzindu-se in gheare, izbindu-se scurt, aprig, cu aripile-n coapse.
Erau grozav de voinici amandoi: cel negru ceva mai iute, cel alb mai cumpatat.
Sangele clocoti deodata in trupul amandurora, ochii le vedeau rosii, turbati, se napustira, de data asta pe viata si pe moarte.
Dar intr-un final puterile li se sleira. Nici unul nu biruise. Se mai incordara o data si se desclestara doborati, insingerati, rasufland cu greu.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *