Nedespartite

Toamna! Padurea fumega. Negurile se lasa, perdeluind zarile. Pasarile se rotesc in inalt, se desira, iar se strang, si iar se raresc, apoi isi aleg calauzele, le pun in frunte, si-n varf de sageata calatoresc. Se ridica stolul sus- sus, pe apa albastra a cerului, si lin, ca impinse de un dor tainic, vaslesc, se sterg din zarea plaiurilor noastre. Se duc!
Incotro?
In noptile reci de toamna vazduhul parca freamata. O lume ciudata pare ca prinde fiinta sub stele; noiane de frunze desprinse pare ca sunt purtate de vanturi; umbre se strecoara ratacite; tipete rasar si se sting; chemari de calauzire umplu largul cuprinsului. Sunt pasarile calatoare. Si cu ele parca iau ceva din sufletul nostru, in ochii lor parca fura soarele, pe aripile lor parca duc primavara.
Un stol de turturele a intarziat. Grabite, s-au strans in dimineata aceasta, si-n filfiirile lor, care se aud ca niste sunte supte usor dintr-un flaut, pornesc. Intai o iau pe aproape de pamant, peste lunci, deasupra raristilor, printre plopii inalti, ca si cum ar vrea sa mai vada locurile acestea o data. Apoi fac un ocol mare, de jur imprejurul paduricei, in vreme ce o raza de soare impunge panza norilor si tiveste pe cer o dunga de lumina. Bucuroase, pasarile bat din aripi si se hotarasc. Patru, doua perechi, o iau mai inainte, o pereche ramane in zbor mai potolit, in urma.
Si sub cerul in care raza de soare s-a stins, calatoresc stolurile de pasari, care se sterge in zare ca un ramas bun.
Si-n urma lor, toamna cade mai grea!

  •  
  •  
  •  
  •   
  •  

Leave a Reply