Vantul de toamna

Dupa zilele alea lipsite de scanteiere, soarele rasari intr-o dimineata, infocat, varsand parca flacari, incalzind totul in cateva clipe. O pasarica cu pene verzi si galbene, un scatiu, veni, molesit de caldura, de se furisa sub o frunza, la adapost, la umbra. Si frunza se bucura, acoperi cum putu mai bine pasarica, iar aceasta ciripi, intai inabusita, din gusa, apoi mai prelungit, mai dulce, cum nu auzise frunza cantec.

Si in fiecare zi pasarea venea sa se ascunda de caldura cotropitoare, in fiecare zifrunza o ferea si seara catecul se imprastia vesel.
Cat n-ar fi dat acuma frunza pe o picatura de ploaie! Dar norii fugeau, goniti de vanturile din inaltimi.
Vantul de toamna incepu sa bata. Zilele erau mai racoroase, noptile mai reci, cerul ararreori curat. Puternic sufla vantul tomnatic. Frunza isi simti puterile slabite, cu greu putea sa tina piept vantului de toamna care o clatina din toate partile. Pasarea ii venea mai rar, nu mai canta, si asta o mahnea cumplit.
Frunza tanjea, se ingalbenea, incepea sa auda mereu, de acolo, din varf, fosnetul cobitor al tovaraselor ce o paraseau strecurandu-se usor, ca o sopata, asternandu-se jos, pe deasupra caruia vantul alerga grabit.
Deasupra, cerul cu nori greoi, in largul lui, stoluri intregi de pasari plecau in sir; atunci baga de seama ca si cuiburile randunelelor ramase goale. Un fior o strabatu si se gandi la pasarea pe care nu o mai vazuse de cateva zile. In clipele acelea, cand parca se cutremura la gandul ca poate si ea va trebui sa se desprinda, sa moara, ca si celelalte, vederea prietenei, pe care o adapostise atata, i-ar fi fost de ajutor.

  •  
  •  
  •  
  •   
  •  

Leave a Reply