Singura

Singura! In tot cuprinsul campului larg, ea nu se zarea, decat numai cand vantul culca ierburile inalte si ea ramanea in picioare, alba cum e laptele, cu coama imprastiata peste ochii orbi, cu coada lunga, incolacita de-a lungul picioarelor subtiri. Venea dimineata, in urma hergheliei intregi, la pas, ascultand de departe clinchetul clopotelului de argint de la gatul calului, care, nu de mult inca, se tinuse pe urmele ei.

Pe rand clopotelul a trecut pe la toti manjii ei, cei mai frumosi de prin tinuturile acelea. Pe doi dintre ei ii tinea minte inca, pe ceilalti ii hranise, ii alintase cu botul ei catifelat, ii simtise langa ea, dar nu ii vazuse niciodata.
Intr-o seara, dupa o ploaie groaznica, se imbolnavise, scapase cu viata, dar isi pierdu vederea. Simtea caldura soarelui, mirosea campul, dar lumina nu mai era nicaieri. A fost groaznica cea dintai noapte. Inauntrul grajdului se facu deodata parca si mai intuneric. Ieslea era in fata, odinioara o mai zarise, asa, ca prin sita, si, peste o clipa, se stersese dinaintea ei. Deasupra capului era fereastra, ridica ochii si statu asa, pana glasurile oamenilor, ciripitul randunelelor, ii vesti dimineata. Dar fereastra tot nu se lumina. Acuma se deprinse. De ceva timp parca au uita-o toti. Pleca singura din grajd si se intoarce singura. Ceilalti cai, indata ce ajung in camp, o iau razna, se imprastie repede. Ea paste putin, apoi ramane cu urechile ciulite, cu ochii in gol, ca si cum ar astepta pe cineva.
Se simtea slaba cand intra in camp, in nemarginirea inecata de flori dese, aerul parca era mai greu, se inabusea, voi sa pasca, smulse cateva fire de iarba si se aseza, ca niciodata, jos. Intinse botul, adulmeca, o greutate parca o apasa deasupra crestetului, apoi soarele incepu sa arda din ce in ce mai puternic. Se simtea foarte singura.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *