Singuraticii

Pe lacul luciu din gradina cu flori neclintite de nici o adiere, cu crengile nestrabatute de nici un fosnet, pe lacul adormit ca pare o uriasa lespede de cristal ce acopera o alta gradina fermecata, lebada- barbatul ramas singur, trece ca o inchipuire, alb ca zapada, cu aripile ca doua scoici de argint, cu gatul lasat intre ele, subtire, ca toarta unei amfore. Pasarea pluteste lin, si in ea parca poarta, ratacit, sufletul unei fiinte duse de pe lume.

Sus, pe bolta adanca, stelele au palit, in haosul albastru, luceafarul sclipeste tainic, stralucitor, purtand parca in vapaia lui viata tuturor lumilor ceresti, a lumilor vesnic calatoare in necuprinsul firii.
Si cum, jos, lebada sidefeaza fata apei, sus, luceafarul lumineaza intinsul tariei.
Numai ei doi sunt palpiirile noptii acesteia, in care lumea pare adancita intr-un somn de moarte. Amandoi raracesc singuri, amandoi strajuiesc singuratatea, mistuindu-se in tacere, mandri, deopotriva de reci, desi unul, bulgare de gheata, celalalt, para de foc. Si se cunosc, se vad in fiecare seara, merg unul catre altul, si se-ntalnesc din inalt, luceafarul isi scoboara raza jos, in adancul apei, unde rasare ca un mugur de aur.
Iar pasarea se apropie de scanteia picurata din cer si plutesteusor, imprejurul ei, mai intai in cercuri largi, apoi in rotiri tot mai stranse, pana ce se opreste drept deasupra rasfrangerii stelei; si atunci, din mugurul de aur, pare ca se desface dintr-o data o floare plutitoare, o floare maiastra de argint. Si astfel, stau de se privesc, sus, lebada de aur a cerului, jos, luceafarul de argint al apelor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *