Cantaretul

E de neam! Intre toate lighioanele lumii, gandeste el, nu era alta care sa aiba stramosi mai alesi si mai de viata. Pamantul era o nimica toata, un bot de huma ce orbecaia fara de nici un capatai, prin vazduh, cand neamul lor greieresc isi ridica osanale lui insusi, sub frunzele uriase din care astazi nici macar urme n-au ramas.

Ei biruisera vremea, dainuiau, stapani in lung si-n lat, ca si pe atunci.
Toate gandurile acestea navalisera greierului in cap intr-o seara, cand nu putea atipi din pricina unei privighetori, care ii impuiase capul cu cantecele ei, de sus, din copacul sub care el se odihnea. Se tot intreba cum ar putea sa o vada pe dihania aia, si din ce neam obraznic ar putea sa fie. Si cum numai de intrebat se putea intreba singur, ca sa afle si un raspuns, isi pusese in minte sa iscodeasca o lacusta, desi, numai la gandul ca avea sa vorbeasca unei obraznicaturi, care indraznise sa se intreaca din sarit cu el, il apucau furiile. O cauta totusi si n-o gasi. Fireste- gandi greierul- lacusta sa stea acasa…. Si,
cum luna se ascunsese intr-un nor, ruga pe un licurici sa-i lumineze calea.
Toata noaptea nu inchise ochii. Privighetoarea isi facuse de cap. Il mai mangaie insa pe cantaret iubirea si laudele pe care o multime de maica- domnului, ganganiile cele rosii stropite cu negru, i le aratau.
Si, cu toata oboseala, greierul le canta in cinstea lor, un imn al diminetii. Si le-a cantat greierul pana ce soarele s-a ridicat de cateva ori sulite pe cer. Iar incalzindu-se grozav, cantaretul se ruga de iertare, sa atipeasca putin.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *