El, si numai el

Statea in pat si se uita la umbrele schimbatoare de pe tavan. Noaptea era calda si lasase geamul deschis de la dormitor. Draperiile nu erau trase si putea auzi, din cand in cand, zgomotul masinilor care treceau pe strada. Ar fi trebuit sa-si simta corpul obosit, cerandu-i cateva ore de somn. Dar era cu toti muschii incordati, durerosi de atata incordare, cu nervii mainilor si bratelor vibrand ca niste corzi de otel.

In mintea lui se invarteau franturi din conversatia avuta cu prietena lui, cu lucruri pe care simtea nevoia sa i le spuna, cu tot felul de fantasme.
Incerca sa se gandeasca la altceva decat la ea.
Intreaga sa viata era o minciuna, bogata in cugetari nobile in care stia ca nu crede. S-o lase sa plece. S-o lase sa-si gaseasca singura calea. S-o lase sa descopere lumea, sa intalneasca oameni care i-ar putea oferi bogatii mult mai mari decat ceea ce-i putea el oferi. S-o lase sa-si gaseasca un spirit inrudit, cu care sa-si imparta viata, o viata care sa nu fie impovarata de slabiciunile care-i macinau lui existenta. Dar chiar si aceasta enumerare a ideilor complicate care-i guvernasera atitudinea era o incercare a o ocolo adevarul.
Era dominat de frica. Si asta il facea inutil. Orice actiune alegea putea duce la o respingere. Asa ca alesese sa nu mai aleaga, sa lase timpul sa treaca, socotind ca orice conflicte, probleme sau chinuriv aveau sa se rezolve, in timp, de la sine. Si chiar asa se si intamplase. Iar rezultatul era ca pierduse totul.

  •  
  •  
  •  
  •   
  •  

Leave a Reply