Hoinar

O clipa tinu noaptea, cat tin noptile de vara, cand intunericul e numai o strangere de aripi a luminii.
Fluturele isi pilpii de cateva ori aripile si, din varful galben al tulpinii de lumanarica, unde poposise de cu seara, isi lua, zglobiu, zborul. Curand zari o gradina cu fel de fel de flori. Trecu parleazul si, se furisa intaii pe la ferestrele casei. Perdelele erau inca lasate. Ce sa vada? Nimic! In schimb, de jur imprejurul privazurilor, cununi de zorele se impleteau cu florile deschise, fragede, liliachii batand in albastru, acoperite de roua, ca niste nestemate. Cum zbura asa, deasupra straturilor, mirosul rozetei ii umezi sufletul. Repede se scobori de se aseza pe o tulpina de rozeta. Si, cum ramasese pierdut, rasufland mireasma imbatatoare, se gandea: Nu e floare mai fermecatoare ca rozeta, degeaba! In mireasma ei sa mori, si mori fericit.

Se inalta in aer. Se incalzise grozat. Parca e mai cald ca la camp. In vremea aceasta, ochii lui zarira, asa, ca o suvita de sange. Era un strat de garoafe. Intinse aripile, lovi de cateva ori aerul si se lasa, usor ca un fulg, deasupra unei garoafe batute, creata si imbalsamata. Uite o floare care nu-i nazuroasa, isi zise; o gasesti pretutindeni, si cu toate astea, ar avea dreptul sa fie mandra cu fata ei imbujorata. Iii era draga garoafa, si statea hoinarul, tolanit pe frunzisoarele moi ca de pasa, cand, parca il ameti ceva. Era mirosul garoafei. Zglobiu, isi vazu de drum, aiurea, sranutand…
Si ziua trecea, si hoinarul zbura mereu, mereu, fara astampar…

  •  
  •  
  •  
  •   
  •  

Leave a Reply