Musafirul

In lungul campiei arse, pustii, se inalta doar un singur pilc de salcii ce ocrotesc, sub umbra deasa a crengilor despletite, un izvor din care si ele isi sug viata. Izvorul curge subtire, intinzand in fata, ca pe o naframa, o balta mica, pe care uneori o impunge, cu un ac de aur, cate o raza de soare.

In frunzisul salciilor acestora se strang stoluri intregi de pasari, de stau ziulica intreaga sa se adaposteasca de caldura cotropitoare. Privighetori, scatii, macalendri, sticleti, cate si mai cate alte neamuri de zburatoare, toate isi gasesc aici salasul. E un ciripit, un piruit, spre seara, de te crezi in rai. Nimeni altcineva nu calca sub acest umbrar singuratic. Si pasarile traiesc ca-n imparatia lor.
Era o zi inabusitoare, aerul ondula, parea ca-i rasufletul pamantului, ostenit de alergatura lui prin haos. Pasarile se coboara pe fiecare clipa sa ia in gura cate o picatura de apa din izvorul rece care se prelinge, argintiu, in ciuda arsitei.
Din pricina dogoarei, mlastinile sunt uscate peste tot. Si bietul vietuitor se topea, ametit de caldura, o lua intr-un noroc inainte, incotro l-o duce soarta. Si cand se credea pierdut, zari, cu ochii lui mici, rosii, fara de gene, cu ochii lui cei ingropati in grasimea capului, pilcul ademenitor de salcii. Indata si-a indreptat ratul spre ele, cum isi indreapta luntrea botul spre tarm, si-o porni intr- acolo. Cand a ajuns, si-a dat de balta, se repezi, nebun de bucurie, gonind pasarile, care zburau infricosate.
Se afunda pana la urechi in balta, apoi inchise ochii, rasufland cu pofta aerul racoritor.

 

  •  
  •  
  •  
  •   
  •  

Leave a Reply