Rabdarea unui amic

Totul merge bine si laudele le primeste, bine-nteles seful. Noi nu avem pretentii, suntem multumiti ca totul decurge atat de bine, ca ne facem munca bine. Oare ar prefera sa mearga prost lucrurile, ca sa intervina el? Nu cred.
Nu-i place sa ia hotarari, pare asa de departe de toate. Daca as avea curajul o data, sa provoc o discutie deschisa cu el, dar cred ca ar fi inutil. Curajul meu ar fi inutil. Nu s-ar lasa antrenat in discutie. Ar raspunde monosilabic si n-as lamuri nimic. Adica n-as afla de la el nimic, dar i-as putea spune ce cred si care este adevarul.
Nu stiu, nu cunosc tehnica prin care sa-l fac sa vorbeasca, sa se descarce numai el. E asa de rece si indiferent. Cu ce oare l-as putea face sa-si piarda cumpatul si sa dea drumul la ce are pe suflet. Chiar daca as indrazni as-i spun insulte grave, pe care de altfel nu le merita, sunt sigur ca ar pleca capul si s-ar face ca nu aude.
Oare taina mea nu este cunoscuta de multi, de toti, inclusiv de el? Nu cumva traiesc ca strutul, ascunzandu-mi capul, convins ca nu ma vede nimeni? De cateva ori, am avut impresia ca a simtit ceva. Este de altfel prea fin, prea rafinat psiholog, ca sa nu observe bine pe cei din jur.
Daca il plictiseste amestecul nostru in treburile sectiei, el stiindu-ne secretul, ne-ar putea manevra foarte dibaci, ne-ar santaja foarte fin, ne-ar discredita cu abilitate, in fata personalului.
Nu am observat, insa, nici un fel de intentie de acest fel si in marea lui indiferenta, nici o fisura. Il admiram si el tinea la mine.

  •  
  •  
  •  
  •   
  •  

Leave a Reply