Intr-o seara friguroasa

Era aproape noapte si, de cand cutreieram strazile inghetate, nu intalnisem nici un om. Trebuia sa ajung acolo unde ma astepta cineva si, sub apasarea amurgului inghetat, puteam sa-mi inchipui ca toate gandurile mele pot fi respirate doar de cerul metalic deschis foarte aproape, deasupra crestetului. Daca imi imaginam insa, si nu era greu deloc, ca portiunea cenusie de deasupra nu-i altceva decat o sosea asfaltata, aveam senzatia ca ma aflu intr-un tunel care nu-mi va putea oferi niciodata libertatea.
Trebuia sa ajung acolo unde ma astepta cineva si simteam ca fac acest drum numai dintr-o obligatie pe care mi-o impusesem singur, dintr-o obligatie fara de care n-as fi putut trai impacat. Trecand de la o imagine la alta, puteam foarte bine sa-mi inchipui ca orasul e pustiu si incremenit pentru ca am iesit eu sa-mi plimb nelinistea pe strazile lui.
Am zambit. Imi amintesc precis ca am zambit acelui gand trufas si dureros.
M-am oprit intr-o statie obscura, se putea crede ca astept tramvaiul, era absolut necesara acea clipa de gandire pe loc. In fata, cladirea veche a unui spital inlatura posibilitatea unei cat de mici perspective. In spate, era silueta greoaie a unui hotel. Pe sarmele de telegraf, paralele cu cele doua trotuare, vrabii si ciori statea ca niste becuri negre de iluminat.
Se facuse foarte frig, buzunarele la geaca mea erau calduroase, dar totusi mi-am scos manusile, era o prostie sa merg inainte, m-am gandit, as fi vrut sa renunt, sa ma intorc, dar nu mai puteam, aveam senzatia ca sunt cuprins de vartej.
Trebuia sa ma urnesc totusi din statie, se facuse destul de tarziu, pe la ferestre incepeau sa se aprinda lumini, si eu mai aveam de mers pe jos aproape o ora ca sa ajung acolo unde trebuia.

  •  
  •  
  •  
  •   
  •  

Leave a Reply