Atractia naturii

Nu il uitase, nu era ca altele care merg pe drumul vietii cu ochii atintiti inainte, fara sa arunce vreodata o privire indarat , pe ea o urmarise trecutul si uneori incaleca prezentul, ba chiar si viitorul.
Prietenia cu tanarul acela era ca un loc batut de soare, care se desprinde cu cea mai mare claritate pe orizontul deja in intregime albastru, adesea, din piscul pe care se afla, se intorcea pentru a-l completa cu un sentiment de nespusa melancolie.
Ce vremuri frumoase erau, si ce neprihaniti erau! Ca niste ingeri! Picioarele lor abia de atingeau pamantul, parca le crescuse aripi la umeri, dorintelor lor ii ridicau in vazduh, si adierea primaveri facea sa vibreze in jurul fruntiilor lor blonda aureola a adolescentei.
Isi aminteau de acea mica insula plantata cu plopi, asezata acolo unde raul formeaza un brat. Ca sa ajunga la ea, trebuia sa treaca pe o scandura destul de lunga, foarte ingusta si care se indoia la mijloc intr-un chip ciudat.
Iarba verde si marunta, din care florile ii priveau clipind din gingasele lor pupile.
Ii spunea mereu daca isi aminteste de fata foarte bruna, parlita de soare, cu ochii mari si salbatici care ardeau cu o stralucire atat de vie printre suvitele lungi de par, oare isi aducea aminte de ea?
Cerul se completa in aceasta oglinda, cu zambetele sale de azur si transparente de un gri nemaipomenit de incantator, iar in toate orele zilei se perindau pe balta turcoaze, paiete, norisori de vata.
Cat de mult ii placea escadrele de ratuste cu gatul de smarald, care inotau fara incetare de la un mal la celalalt incretind luciul de gheata al apei!
Ce bine se potriveau ei cu acest peisaj! cum ii atragea natura, atat de dulce si de odihnitoare, si ce usor se armotizau cu ea.

  •  
  •  
  •  
  •   
  •  

Leave a Reply