Atitudinea omului neinteles

Mara ramase inchisa in ea insasi, si in zilele urmatoare, vorbind arareori si simtindu-se foarte deprimata. Dan, observa melancolia ei. Dar nu o putea intelege, poate fiindca era prea absorbit de altele. Uneori era aproape sa-si piarda rabdarea. El stia, cat de fierbinte dorise ea sa se casatoareasca. Acum ajunsese la tinta; e drept, ca motivele erau noi, rasarite din senin. Pentru o minte pozitiva, insa, nu exista decat scopul, mijloacele si cauza nu aveau importanta. De mii de ori fusese silit insusi in cariera lui, sa ocoleasca, sa inconjoare piedicile, sa se fereasca de ele.

Nu il interesa decat sfarsitul. Asta era singura realitate. Atunci de ce isi rodea ea sufletul, parca ar fi asteptat-o cine stie ce nenorocire?! Devenea din ce in ce mai nerabdator in fata mutrei ei suferinde, care-i aparea ca o jicnire.
Dan isi exprima adesea gandurile acestea in felul lui calm si comunicativ. Mara nu raspundea la vorbele lui intelepte, logice, decat printr-un gest negativ si tacea. El se infurie, asa cum se infurie un barbat, cand i se pare ca e nesocotit, si turbarea lui era cu atat mai mare cu cat in adancul sufletului, simtea ca ii face Marei o nedreptate.
El lua, cu destula dibacie, atitudinea omului neinteles, suparat. Se silea sa ia usor” proasta ei dispozitie”. Stia el cat sunt de ciudate uneori, femeile! Fara nici un motiv, cand te asteptai mai putin. In loc sa jubileze, sa sara in sus de bucurie, ca totul se sfarsise cu bine, sa fie bucuroasa si pentru tatal ei, ea umbla cu o mutra de inmormantare asa de amarata.
Uf, femeile!

  •  
  •  
  •  
  •   
  •  

Leave a Reply