Dorintele

Daca vei veni prea tarziu, o, idealul meu, nu voi mai avea puterea sa te iubesc: inima mea e cau un porumbar plin de porumbite. La fiecare ora a zilei isi ia zborul cate o dorinta. Porumbeii se intorc in porumbar, dar dorintele nu se mai intorc in inima. Azurul cerului albeste sub nenumaratele lor stoluri; ele pleaca, strabatand spatiile, din lume in lume, din cer in cer, cautand vreo iubire
pentru a se opri si a inopta; grabeste pasul, visul meu, sau nu vei mai gasi in cuibul gol decat cojile de ou al pasarelelor care au zburat.
Prietene, tovarasul meu de copilarie, tu esti singurul caruia ii pot povesti astfel de lucruri. Spune-mi ca plangi si ca nu gasesti ca sunt absurda, consoleaza-ma, niciodata nu am simtit atata nevoie de consolare. Cat sunt de invidiat cei care, stapaniti de o pasiune, si-o pot satisface!
Un gand a pus stapanire pe mine, incat parca nu mai imi place nimic, parca nimic nu mai are farmec pentru mine, ceea ce ma incanta, acum nu imi mai face nici cea mai mica impresie. Incep sa cred ca gresesc cerand naturii mai mult decat imi poate da. Unde exista oare modelul, prototipul, sablonul interior care sa imi serveasca drept baza de comparatie? Caci frumusetea nu este o idee absoluta, si nu poate fi apreciata decat prin contrast.
O! daca as fi poet, mi-as consacra cantarea celor care si-au ratat existenta, ale caror sageti n-au ajuns la tinta, care au murit fara a fi rostit cuvantul pe care-l aveau de spus si fara a strange mana care le era destinata. As inchina-o neimplinirii sau trecerii prin viata fara a fi luat in seama, focului inabusit, geniului care nu s-a afirmat, perlei necunoscute din fundul marilor, tuturor celor care au iubit fara a fi iubiti, care au suferit si pe care nu i-a plans nimeni; ar fi o sarcina nobila.

  •  
  •  
  •  
  •   
  •  

Leave a Reply