In mijlocul ruinelor

Èra o tabla batuta de vant. O caldura otravitoare i se ridica in creier. Prevedea ca in curand va trebui sa-si lase capul pe ceva, pe o piatra sau pe un butuc de supliciu, sa inchida ochii, sa astepte somnul sau securea.
Porni inapoi, cu pasii impletici, privind indobitocita luna care se ridica repede. Vazu in dreapta umbra unei locomotive aruncata cu botul in sus, ca un armasar cabrat, cu picioarele dinainte adunate sub piept, sforaind in fata unui obstacol inalt. La pod se opri, isi rezema obrazul de pilon si incepu sa planga domol, mangaind cu mainile amortite fierul mort.

Acum, cand vazuse cat se intindea ruinele, isi dadu seama ca zadarnic ar mai fi cautat; erau prea multe gropi pentru un singur om. Era atat de alba luna pe cer, iar cerul atat de curat.. si ea mangaia fierul, in miscari lungi, mangaierile noptilor din trecut, domoale, calde, infiorate si fara sfarsit. Nu stia unde se va duce de aici. Pilonul era singurul prieten al ei, un prieten de demult si astepta sa creasca intinsa pe iarba, cu fata in sus. Isi freca incet fruntea, obrazul, de traversele reci, udandu-le cu lacrimi in ochi si murumura in gandul ei: Iubitul meu!
Nu-i spusese niciodata acest cuvant, ii fusese teama ca-i prea mica pentru intelesul lui, ca este trecatoare prin cuvantul definitiv. Acum, in mijlocul ruinelor, vedea ca mult mai multe decat ar fi crezut sunt trecatoare, si ca in ea este macar ceva cu siguranta definitiv…
Ramase doar luna peste tot, se stinsesera felinarele intre ruine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *