Parfumul obrazului si lacrimilor lui

Paul cobora din tramvai, il vedea mergand pe sub castanii scuturati de pe bulevard, cu capul plecat, poate ametit, poate speriat, dar tanar si stapan pe viitor. Isi apasa mainile pe ochi. Mai pastra parfumul obrazului si lacrimilor lui. Il absorbi adanc, surazand. Nu se gandea la nimic ce i-ar fi trebuit ei: o imbata ceea ce putea face pentru el. Mainile care cunoscusera atatea incordari, obrazul marcat de atatea deznadejdi.. Le simtea acum altfel, cu mirare, linistite si purificate. Se gandea: Paul a ajuns acasa. Mama lui il intreaba: De unde vii? Si el raspunde: Am sarbatorit examenul cu niste colegi.
Tresari, afara se auzise un pas, avea inca in urechi sunetul de la plecarea lui Paul, nu-si dadea seama de cat timp. Oare nu era tot el, plecand abia acum? I-ar fi placut sa il mai vada o clipa, inainte de a adormi, sa ii spuna: Te iubesc, dragostea mea! Uite mainile mele; saruta-le! Uite ochii mei; priveste-i, cum te privesc ei cu iubirea asta mare!
Intre doua rapaieli de ploaie, i se paru ca aude un zgomot la usa. Se ridica intr-un cot. Cineva umbla la clanta, poate un vecin care nimerise din greseala la apartamentul ei. Se lasa in perne si incerca sa duca visul mai departe. Prin pleoapele inchise simti crescand o lumina. Se ridica usor. usa era deschisa, si in cadrul ei becul de pe sala lasa sa se vada umbra unui om. Inainte de a putea face un gest, lumina in vestibul se aprinse, si omul aparu in prag, zambind, cautand-o cu ochii orbiti.
Nu te speria! spuse, inaintand. Eu sunt, Paul; am venit.

  •  
  •  
  •  
  •   
  •  

Leave a Reply