Gandurile mintii(2)

Elena ii citi mult si atat de delicat era simtul ei estetic, incat Marcel o surprinse de mai multe ori cu ochii inotand in lacrimi. In astfel de clipe emotiile ei il ridicau pana la inaltimea unui zeu si, pe cand o privea si-i sorbea cuvintele, i se parea ca priveste in fata insasi viata, patruzandu-i cele mai ascunse taine. Apoi, dandu-si seama la ce inaltimi de aleasa sensibilitate se ridicase, fu convins ca asta inseamna dragostea, si dragostea este cel mai maret lucru de pe lume.
Si iarasi treceau, ca la parada, pe potecile aducerii-aminte toate emotiile si pasiunile traite pana atunci, betia data de vin, mangaierile femeilor, brutalitatea meciurilor de box, si toate i se pareau triviale si josnice fata de sublimul avant pe care i-l dadea fericirea de acum.
Pentru Elena, situatia era mult mai putin limpede. Nu iubise niciodata. Tot ce stia in privinta asta aflase din carti si acolo faptele vietii de toate zilele erau transpuse de imaginatie intr-o lume de visuri si inchipuire; nu-si dadea de loc seama ca acest om se strecurase in inima ei si strangea acolo forte care intr-o buna zi aveau sa izbuteasca si sa i se rasplateasca in toata fiinta ca niste unde de foc. N-o parjolisera niciodata flacarile dragostei. Cunostiintele ei despre dragoste erau numai teoretice si si-o inchipuia ca pe o flacara domoala, gingasa ca si caderea boabelor de roua, potolita ca undele unei ape linistite si racoroasa ca amurgul catifelat al serilor de vara. In mintea ei dragostea era mai mult o afectiune de liniste eterica, imbalsamata de mirosul florilor si pastrata intr-o lumina discreta.
Nici nu visa la zbuciumul vulcanic al dragostei, la dogoare-i parjolitoare si la pustiirile ce nu lasa in urma decat scrum.Nu cunostea nici posibilitatiile ei si nici pe ale lumii din jur; iar strafundurile vietii erau pentru ea oceane de iluzii.

  •  
  •  
  •  
  •   
  •  

Leave a Reply