Ploaia si rugaciunea

Dupa miezul noptii, incepu sa ploua. Ea auzi rapaiala pe acoperisul casei si cobora din pat, consternata. Nu se asteptase, i se paru o nedreptate. Asculta mult timp, apoi, vazand ca ploaia nu conteneste, se urca pe masa, sub bec, ca sa poata privi afara. Spera sa gaseasca o stea, o spartura in nori; cerul era o panza neagra.
Atunci cobora si ingenunche la marginea patului, sa se roage. Si acasa, si la scoala, o invatasera sa creada; stia rugaciunile, nu uita niciodata sa le spuna, dar nu medita asupra lor. Nu avea pareri proprii despre Dumnezeu. Isi impreuna mainile pe piept si incepu mecanic:
”Tatal nostru, carele esti in ceruri…” Simti nesinceritatea rugaciunii; nu o interesau nici painea de toate zilele, nici celelalte care urmau. Daca Dumnezeu exista, era mai bine sa-i vorbeasca deschis: ”Te rog din toata inima, fa sa stea ploaia. Daca e nevoie de ea, pentru plante, trimite-o in zilele cand nu pot pleca de acasa, sau noaptea, cand toata lumea doarme. Asculta-mi aceasta singura rugaciune adevarata, si voi crede pentru totdeauna in mila si in puterea Ta: fa sa stea ploaia pana dimineata!”
Afara tot ploua si inca nu se vedea vreo stea prin nori. Ea insa se culca linistita, cu speranta ca o rugacine atat de fierbinte va fi ascultata.
Dimineata, cand deschisese ochii, luminatorul era posomorat. Alerga sa priveasca afara: ploaia nu se mai auzea limpede, fiindca se statornicise. Curgea marunt, domol, fara sfarsit. I se parea ca toata fericirea ei se topise in ploaie si se ducea, cu suvoaie cenusii, la vale, in glodul soselelor, s-o calce trecatorii in picioare, s-o spulbere automobilele.

  •  
  •  
  •  
  •   
  •  

Leave a Reply