Povestioara Marei

In vara ce trecuse, Mara implinise paisprezece ani si era o fata cam uratica, dar avea un suflet foarte bun. Parul ei, impletit in coade, nu avea nici o culoare, si nu avea sa capete una precisa decat mai tarziu. Pana atunci, cand cenusiu, cand blond, cand roscat, in nuante spalacite, in loc sa fie o podoaba femeiasca, de multe ori o slutise. Dar apoi deodata prinsese viata, parca prin razmerita sau prin vreo invocatie disperata, si devenind negru asa ramasese, cu o stralucire definitiva. Totul in fiinta ei urmase aproape aceeasi cale.
Venise in vacanta, la familia ei de care se simtea instrainata. Doar pe tatal ei ar fi putut sa il iubeasca, fiindca era bland, singur si neajutorat, cu priviri de animal bolnav; el insa avea nevoie de dragostea ei, nu avea nevoie de nimic.
Locuiau intr-o casa mare, cu o terasa de lemn din jur imprejur. Alte terase, sapate in coasta, se insirau ca niste trepte mari pana in vale si faceau legatura familiei cu restul lumii.
Camera Marei, era la mansarda, cea mai urata din toate, nu avea fereastra, ci un luminator in acoperis, asa ca nu vedeai decat cerul, dar ea se bucura ca sta singura, ii placea sa viseze intinsa nu pe pat, ci pe covorul de jos, de unde urmarea ore in sir miscarea norilor pe cer, unicul element al peisajului. Prin comparatie, camera vecina, surorii ei, parea un budoar de printesa, incat Mara nu o invidia pe sora ei si nici nu ar intra vreodata la ea.
Dar Mara era multumita cand venea la ei.

  •  
  •  
  •  
  •   
  •  

Leave a Reply