Taceri lungi

Prin august, ea incepu sa se pregateasca pentru examene: vroia sa intre la Scoala de Arhitectura; nu il mai vazu nici pe el, sa poata sa ii impartaseasca dorintele ei. Veni toamna. Intr-o dimineata, ridicand oblonul, gasi o crizantema pe marginea ferestrei. Inima incepu sa-i bata mai tare, dar cand se gandi ca singurul om care ar fi putut trece pe sub fereastra ei era el, se posomora, dezamagita. Odata, dupa amiaza, el veni sa o vada, nu mai era de mers cu bicicleta, afara burnita, isi imbracase pardesiul, toamna nu era anotimpul favorit al lui.
Nu parea entuziasmat, si nici ea. Se aseza pe marginea divanului, stapanita de o tristete cenusie, poate era de vina vremea, camera parca nu avea nici o culoare vie, cel putin asa i se parea. Crizantema alba, de pe masa, dadea singura lumina, dar si ea emana valuri de raceala, pe care le simtea, material, pe maini si pe fata. El isi lasa capul in jos, nu mai rosea atat de usor, acum sfiala i se ascundea in taceri lungi.
Dinspre radiator incepea sa se ridice o boare calduta, zefirul acela metalic, cu miros de praf si de vopsea, din zilele cand se da prima oara drumul la calorifer. Afara se intunecase. Tacura impreuna, mult timp. Ea isi simtea o parte a corpului calda, alta inghetata. S-ar fi cufundat intr-o baie fierbinte, adormitoare, sa ramana fara nici un gand pana la primavara, cand in locul crizantemei sa gaseasca ghiocei, sau zambile. Se opri un pic din visare; avea obrazul ud.

  •  
  •  
  •  
  •   
  •  

Leave a Reply