Totul era o realitate

Era atat de frumoasa iubirea dintre ei, din ce in ce erau tot mai fericiti. Isi lipi obrazul de al lui. Tot mai era ud de atatea emotii, incerca sa caute urma lacrimilor cu buzele. Pielea lui era neuzata, neteda si fragila, gingasa si mirosea… A ce mirosea oare? Cum miros trandafirii albi dupa ploaie. Simtea in sufletul ei o alta ea, trezindu-se din somn, ca o fetita de paisprezece ani si razand la fereastra, cum ea nu rasese niciodata.
Se ridica in picioare, il trase in sus, trebuia sa faca un gest, trebuia sa spuna ceva, parca nu ii venea sa creada cat era de inalt si frumos.
Nu stia ce sa spuna, era prea mult dintr-o data, ii plesnea sufletul. Ar fi vrut sa ramana singura, sa se tranteasca pe pat, cu mainile la ochi, razand, si sa reia fiecare gest facut, fiecare cuvant spus, sa le depene, sa le toarca, sa le impleteasca, sa-si faca o haina care sa o apere de intrebari, s-o scuteasca de raspunderi, dar ii era bine langa el, se iubeau atat de mult.
Ar fi vrut sa ii spuna atatea, ca sa nu-si mai spuna ei nimic, dar parca isi inghiti cuvintele de atatea emotii pe care le avea. Se impaca cu viata, cu visul, cu zilele, cu noptile, cu ploaia de afara, cu somnul, dar oare ce se intampla cu ea…
Ar fi trebuit sa se ridice, sa faca patul, sa se dezbrace, atatea miscari care azi capatau alt inteles decat ieri. Dar ii era bine si ii era frica sa nu se rupa din vis, cu toate ca totul era o realitate.

  •  
  •  
  •  
  •   
  •  

Leave a Reply