Dimineata care ii apartinea

Sambata dimineata pe la ora zece dimineata, Mirela, amica mea, gonea cu bicicleta la sosea. Isi lasase trusa acasa; pe port-bagaj avea legat un pled si o carte, despre filozofie, imprumutata de la un bun prieten. O citea mai usor decat ar fi crezut, era simpla, curgatoare si bogata si nu vorbea doar despre filme sau muzica, ci si despre viata, poate chiar viata ei pe care nu o intelesese sau o ignorase.
Acum isi facuse o dimineata libera, trecuse printr-o iarna mai grea, caloriferul ei fusese inghetat cateva zile, tremurase de frig, cu un radiator electric langa pat, lipsisera multe, numai prajiturile nu ii lipsisera, chiar daca o costase destul de mult placerea ei vinovata.
Dar se bucura de venirea primaverii, voia sa iasa o zi la lumina, sa-si lepede pielea inghetata, ca soparlele.
Pedala vertiginos, pe sub castani, cu parul in vand, cu buzele intredeschise, simtea prin despicatura bluzei intrand aerul, nu prea cald, racindu-i sanii. I se nastea in trup o tulburare difuza, generala, dar neprecizata; o descarca, vesela si dusmanoasa, in pedalele bicicletei. Era atat de bine singura, isi spunea, imbatata de viteza, de aerul libera, de dimineata care ii apartinea.
Poate ar fi fost mai bine, intr-o asemenea dimineata plina de mirosul pamantului in trezire, sa simta bratele unui barbat strangand-o, sa simta un obraz aspru pe obrazul ei, sa inchida ochii. Parca o durea oasele si carnea, cu un chin domol, neclar si dulce.
Se gandea sa faca gimnastica, pe urma masaj, un ceas de masaj, sa-si dezmorteasca oasele; isi spusea ea in gand, in timp ce pedala cu viteza.

  •  
  •  
  •  
  •   
  •  

Leave a Reply