Momentele despartirii

Ii multumea. I-ar fi fost greu fara ea. Mai aveau o zi si jumatate de stat impreuna. Vroia neaparat sa il conduca la gara, dar pana atunci voiau sa isi petreaca timpul ramas intr-un loc doar pentru ei doi.
La hotel ceru doua camere, ea nu stia de ce, poate directia era exigenta, poate orasul era puritan. Ferestrele lui dadeau in piata primariei, ale ei spre mare. Nu mai voia sa vada marea; cobora stolurile.
Desi cerul se limpezi pe deplin, ea ar fi vrut sa isi cumpere o pereche de ciorapi, nu mai putea merge in picioarele goale, dar acum, in preajma despartirii, nu indraznea sa ii ceara bani. Fugise de acasa cu buzunarele goale si cu mintea la fel de goala. Nu avea nici macar actul de identitate la ea, plecase cu el fara sa se gandeasca la nimic altceva.
La pranz mancara jos, la o masa asezata pe trotoarul lat din fata unei statui. Ea izbutea sa inteleaga ceva, fiindca simtise in ultimile zile si umezeala, si frigul, fiindca era ea insasi o exilata.
Dupa pranz, el tinu sa mearga la cinematograf; il insoti, cum si-ar fi insotit propriul dric. In timp ce pe ecran se desfasurau drame care nu o interesau, isi spunea ca maine pe vremea aceasta isi va lua ramas bun de la iubitul ei.
Se facuse ora cinci cand iesira. De aici inainte, fiecare clipa care se scurgea era ultima, mai numarase si altadata, la fel, momentele dinaintea despartirii, tot ce se intampla, fiecare pas, fiecare gest, fiecare vorba, nu avea cand sa se mai intoarca.
Inainte de a intra in gara, il auzi ca prin vis cum ii soptea: Te voi iubi toata viata!
Era fericita, si deja se gandea cum va fi cand se va intoarce inapoi iubitul ei.

  •  
  •  
  •  
  •   
  •  

Leave a Reply