Caracterizarea personajului principal – Vitoria Lipan

Creatie de maturitate, capodopera a scriitorului, romanul “Baltagul” (1930) este definitoriu pentru univesul epic sadovenian. Fixat prin subiect in lumea pastorilor, romanul preia nucleul epic al baladei populare “Miorita”, pe care-l dezvolta intr-o naratiune densa, pe tema cautarii si a cunoasterii adevarului, avand in centrul lui o feme care vrea sa restabileasca echilibrul lumii, tulburat de crima.

“Baltagul” isi plaseaza actiunea la inceputul secolului al XX-lea, dupa 1924, cand s-a produs schimbarea calendarului, la confluenta dintre lumea patriarhala a satului moldovenesc de munte si universul orasului invadat de elementele civilizatiei moderne (trenul, telefonul, institutii administrative etc.)

Vitoria Lipan, personajul principal la romanului, este o figura reprezentativa de erou popular, deoarece se intruneste calitatile fundamentale ale omului simplu de la tara, in care se inscriu cultul pentru adevar si dreptate, respectarea legilor stramosesti si a datinilor stravechi, de aceea “ea nu este o individualitate, ci un exponent al spetei” (George Calinescu).

Portretul fizic sumar reiese din caracterizarea directa, facuta de catre narator la inceputul romanului si scoate in evidenta latura afectiva a Vitoriei, dar sugereaza si zbuciumul interior: “Ochii ei caprii, in care parca se rasfrangea lumina castanie a parului, erau dusi departe […] Acei ochi aprigi si inca tineri cautau zari necunoscute”. Gandindu-se la Nechifor Lipan, care nu se intorsese acasa. Vitoria este foarte nelinistita si se autoizoleaza de lumea din jur: “in singuratatea ei, femeia cerca sa patrunda pana la el”, apoi “se desfacuse incet de lucruri si intrase oarecum in sine”. Asadar, ochii, ca oglinda a sufletului, reflecta zbuciumul interior al eroinei.

Portretul moral al Vitoriei se contureaza treptat din caracterizarea indirecta, din faptele sale, din gandurile care o framanta, din interactiunea cu celelalte personaje si din reactiile acestora. Oamenii din sat ii spun simplu “nevasta”, identificand-o prin rolul ei social, iar cei din afara ii spun “munteanca”, caracterizand-o in raport cu originea sa, cu vestimentatia si cu obiceiurile pe care le are.

Mama a doi copii, ea este cea care are grija gospodariei in absenta barbatului. Traditia guverneaza viata acestor tarani de la munte, iar abaterile sunt sanctionate cu asprime. De exemplu, Minodora, suspectata ca nu i-ar mai placea “catrita si camasa” si ca ar visa la “coc, valt si bluza”, este apostrofata de Vitoria: “Nici eu, nici bunica-ta, nici bunica-mea n-am stiut de acestea si-n legea noastra trebuie sa traiesti si tu”. Conduita morala a acestor oameni este determinata de randuielile care conserva un timp etern: “toate urmau ca pe vremea lui Boerebista, craiul nostru cel de demult”. Toata actiunea Vitoriei, cautarea tenace a celui disparut, este declansata de simtul dreptatii si al adevarului: convinsa ca Nechifor a fost ucis, ea crede cu tarie in necesitatea implinirii judecatii dupa legea nescrisa. Plecarea ei in acel drum al destinului nu e decat o porunca a respectarii datinei; Vitoria caut un mort pe care il ingroapa pentru ca sufletul lui sa-si gaseasca odihna.

Asteptarea zadarnica a sotului plecat o face pe Vitoria banuitoare. Presimtirile sumbre ii sunt intarite de vise si “semne”. Stie sa interpreteze semnele vremii: vandtul care suiera printre crengile subtiri ale mestecenilor, padurea care “dadu si ea zvon”, brazii “mai negri decat de obicei” si mai ales “nourul negru de deasupra Ceahlaului” prevestesc o nenorocire. Drumurile la preot, la vrajitoare sau la icoana Sfintei Ana fixeaza, pe de o parte, personajul in lumea traditionala a satului romanesc, ca spatiu mitic si magic, al credintelor crestine si precrestine, iar pe de alta parte pun in evidenta framantarea crescanda a femeii: “i-au crescut tepi de aricioaica”, gandeste Gheorghita (caracterizarea directa de catre alt personaj). Certitudinea – “avea intr-insa stirea mortii lui Lipan si crancena durere”, noteaza naratorul – o face sa actioneze cu calm si cu o vointa de fier, cu tenacitate si cu inteligenta.

Pragmatica si ordonata, isi organizeaza gospodaria, trimite jalba catre stapanire, simte nevoia de purificare sufleteasca si tine post negru douasprezece vineri, pune sa se faca un baltag nou pe care preotul il sfinteste, o duce pe Minodora la manastire, vinde produse “cu iscusinta de negustor”, trezind admiratia sincera a negustorului David, face rost de bani si pleaca la drum insotita de Gheorghita. In calatoria spre Dorna dovedeste spirit de observatie, logica (chestioneaza oamenii cu abilitate, fara a-si destainui scopul si ascunzandu-si necazul) si talent in a-si gasi ajutoare.

Femeie aspra si energica, Vitoria urmeaza intocmai drumul pe care-l parcursese si barbatul ei, fiind hotarata sa-l gaseasca si sa afle adevarul: “mai ales daca-i perit, cata sa-l gasesc; caci viu se poate intoarce si singur”.

Atitudinea generala a Vitoriei arata un om mandru. Stapanirea de sine cedeaza in doua momente: cand descopera ramasitele sotului ei si la praznicul de dupa inmormantare, dar munteanca isi infrange repede slabiciunea si implimeste cele de cuviinta.

Scena finala reliefeaza toate aceste trasaturi ale femeii. Priveste cu atentie pe cei din jur, ii cerceteaza cu vorbe abile (ca toti eroii lui Sadoveanu, Vitoria are darul rostirii) si deodata, incepe sa povesteasca desfasurarea faptelor intuite cu o siguranta uimitoare chiar si pentru asasin: “Mai ciudat este ca nici el nu stia bine cum a fost. Abia acum vede ca au fost asa intocmai”. Reactiile lui Calistrat Bogza sunt tot mai putin controlate. Vitoria mimeaza intai uimirea, pentru ca apoi, sigura de sine, sa il demaste pe ucigas, cerandu-i fiului ei sa implineasca judecata. Dupa ce se face dreptate, echilibrul universului este restabilit, iar lucrurile pot urma cursul lor firesc. In ultima fraza a romanului, Vitoria face planuri de viitor, cu optimism si ironie, spunandu-i lui Gheorghita ca nu o va marita niciodata pe Minodora cu “feciorul acela nalt si cu nasul mare al descalitei lui Topor”.

In drumul sau lung, Vitoria intalneste o cumetrie, o nunta si face ea insasi praznicul lui Nechifor. Simbolic, ea traverseaza astfel cele trei momente cruciale ale existentei, pentru ca, de acum inainte va incepe o noua viata, impacata cu traditiile si cu ritualurile lumii  ei.

Pe langa caracterizarea direct si indirecta, apare si autocaracterizarea. Desi folosit rar, acest mijloc de caracterizare ajuta si el la individualizarea personajului complex al Vitoriei Lipan. De exemplu, felul ei de a vorbi devedesti o inteligenta nativa si intuitie: “Eu te cetesc pe tine, macar ca nu stiu carte”, ii spune lui Gheorghita, care crede despre ea ca este “farmacatoare” pentru ca poate sa-i afle, datorita experientei, gandurile nerostite.

O alta modalitate de caracterizare este cea prin numele pe care il poarta personajul principal: Vitoria-Victoria este un simbol al triumfului asupra tragismului existentei si asupra raului din oameni, prin iubire.

In concluzie, faptele, gandurile si vorbele Vitoriei Lipan contureaza un personaj complex, prin spiritul justitiar, prin setea pentru adevar, prin luciditatea, stapanirea de sine, devotamentul si tenacitatea in implinirea datinilor stravechi, a traditiilor, trasaturi desprinse din caracterizarea indirecta. Dialogul si relatiile cu alte personaje evidentiaza, de asemenea, o buna cunoastere a sufletului omenesc, o logica impecabila si o autentica vocatie de detectiv.

Modalitatile de caracterizare sunt cu totul aparte, deoarece Mihail Sadoveanu foloseste, pe langa caracterizarea directa si indirecta, mijloacele artistice ale introspectiei psihologice – labirintul interior, memoria afectiva, credintele stramosesti, mentalitatea ancestrala- care determina faptele, vorbele si atitudinile eroinei, construind un caracter complex prin profunzimea trairilor.

Nu uita sa te abonezi pentru a primi cele mai noi postari direct pe mail!

[rainmaker_form id="4866"]

  •  
  •  
  •  
  •   
  •  

Leave a Reply